Tudor Arghezi

Născut Ion N. Theodorescu, poetul Tudor Arghezi își începe cariera publicistică în jurul anului 1900, publicând inițial sub pseudonimul Ion Theo. Reputația poetului era, în perioada interbelică (și în mod special după 1922), covârșitoare. Nu de puține ori, Arghezi a fost considerat unul dintre marii poeți ai literaturii române, ba chiar „un nou Eminescu”, cel mai mare poet de la cântărețul Luceafărului, iar aceasta în ciuda rezervelor exprimate de către E. Lovinescu, unul dintre principalii critici ai epocii.

Primul volum al lui Arghezi, Cuvinte potrivite (1927), apare târziu în viața scriitorului și pornește cu un „Testament”, ca și cum arta poetică prevestește, în același timp, și sfârșitul. Capacitatea principală a poetului este aceea de a se folosi de toate instrumentele cuvântului, de toate nuanțele estetice de care se poate atinge un artist. El este, așa cum îl numește criticul Nicolae Manolescu, un „poet-orchestră”, urcând până în înaltul cerului, oferind psalmi și rugăciuni, pentru ca, mai apoi, să-l găsim printre pușcăriași, putrefacție, viermi și blesteme.

Influențat de diversele curente ale vremii, fie că vorbim despre eminescianism sau despre macedonskianismul din jurul anului 1900, Arghezi scrie pentru o bună perioadă de timp cu voci împrumutate. El își găsește vocea adevărată abia în 1931, odată cu publicarea plachetei Flori de mucigai. O serie unitară de texte, o construcție ce pare că emulează Florile răului ale lui Baudelaire, volumul include printre cele mai importante creații din opera argheziană, printre care și poemul eponim. Deși nu sunt cu totul noi (căci multe dintre „flori” apăruseră deja în diverse gazete interbelice), adunarea acestor poezii într-un volum unitar oferă una dintre capodoperele poetice ale literaturii române, în ciuda reticenței critice din perioada interbelică. Efectul artistic al volumului constă în surprinderea erotismului din perspective diferite, opuse celor cerești pe care le-am fi întâlnit la romanticii secolului trecut.

Vulgarul nu este văzut, în opera argheziană, ca fiind nobil. Din contră, grotescul, macabrul și trivialul sunt abordate ca valori negative, narate în mod neutru de către un eu liric care se îndreaptă, adeseori, către anecdotic și epic, caracteristici care nu doboară nicidecum textul, ci îi oferă o unicitate particulară în literatura română.

Mariana Mihuț

Mariana Mihuț a fost numită de presă, „un adevărat diamant al teatrului și filmului românesc.”

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, promoția 1964, la clasa profesorilor Pop Marțian și Octavian Cotescu, alături de Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Rodica Mandache, Virgil Ogășanu.

După terminarea studiilor, Mariana Mihuț a fost angajată de Teatrul Giulești (actual Odeon), iar în 1972 s-a mutat la Teatrul Bulandra, rămânându-i fidelă până în prezent. La acest teatru, Mariana Mihuț a colaborat cu unii dintre cei mai importanți regizori din România, precum: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete.

În anul 1965, aflată încă pe băncile facultății, Mariana Mihuț a fost aleasă de regizorul Liviu Ciulei pentru rolul Martei din Pădurea spânzuraților. Debutul actriței în film a avut un succes răsunător, însă cele mai multe roluri le-a realizat în teatru, în spectacole ca: Nunta lui Figaro de Beaumarchais (regia Dinu Cernescu), Revizorul de Gogol (regia Lucian Pintilie), Visul unei nopți de iarnă de Tudor Mușatescu (regia Geta Vlad), A douăsprezecea noapte de William Shakespeare (regia Liviu Ciulei), Teatrul comic de Carlo Goldoni (regia Silviu Purcărete), Mutter Courage de Bertolt Brecht (regia Cătălina Buzoianu).

În afară de cariera sa de pe scenă, Mariana Mihuț a interpretat numeroase roluri și în teatrul radiofonic și TV .

Mariana Mihuț deține un record al premiilor UNITER pentru interpretare feminină, primul fiind obținut în anul 1991 pentru rolul Reginei Ginevra din Merlin, de Tancred Drost (regia Cătălina Buzoianu). În următorul an, actrița a primit aceeași distincție pentru spectacolul de teatru TV, Ursul, iar în anul 1996, pentru rolul Halie din Copilul îngropat, de Sam Shepard (regia Cătălina Buzoianu), pentru ca anul 1997 să îi aducă din partea UNITER,  Premiul de Excelență. Interpretarea Innei Rasadina în Sorry, de Aleksandr Galin (regia Yuriy Kordonskiy), a fost răsplătită în anul 2004, cu Premiul pentru Cea mai bună actriță în rol principal. Pentru rolul Regelui Lear din spectacolul LEAR(A) (regia Andrei Șerban), actrița a fost recompensată cu același premiu în anul 2009, iar în 2017, a primit premiul UNITER pentru întreaga activitate.