Mihai Eminescu

Considerat a fi unul dintre puținii noștri reprezentanți ai Romantismului înalt, Mihai Eminescu reprezintă un reper al poeziei românești din secolul al XIX-lea și este considerat, pe bună dreptate, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre.

În jurul lui Eminescu s-a țesut un adevărat mit, acela al „poetului nepereche”, al „luceafărului poeziei românești”, sintagme care se aud la fiecare aniversare a nașterii poetului. „Expresie integrală a sufletului românesc”, așa cum îl numea N. Iorga în perioada interbelică, poetul ni se arată anistoric, iar formula de „poet național”, propusă de G. Călinescu în aceeași perioadă, a intrat de asemenea în canonul școlar.

Primul și singurul volum de poezii, publicat în 1883 și îngrijit de criticul Titu Maiorescu, conține o bună parte din gândirea poetică eminesciană, explorând peisajele intime și romantice ale lacurilor, dar și astrele și muzica sferelor, oferind încă din început două fațete (din multele) ale poetului.

Textele de debut, publicate în revista Familia, nu prezintă neapărat un interes artistic datorită caracterului ocazional al unora dintre ele – trimițând la tradiția pașoptistă, erau învechite încă din perioada în care au fost inițial publicate.

Eroticele eminesciene, printre care regăsim și „Floare albastră”, creează un portret al femeii ca ispită, a cărei chemare tulburătoare provoacă nebunia bărbatului. Acestea sunt poeziile cele mai omenești și cele mai senzuale dintre scrierile poetului.

„Mai am un singur dor”, publicată de către Titu Maiorescu în mai multe variante în volumul din 1883, este una dintre capodoperele poetului, în care imaginea contopirii cu natura (pe care, de altfel, o abordează si Blaga mai târziu) creează unele dintre cele mai melodioase versuri din lirica eminesciană.

Lirica eminesciană postumă oferă, la rândul ei, o incursiune în adâncul inspirației poetului, descoperind pentru cititori o mare bogăție intelectuală și imaginativă care nu face decât să adauge la construcția mitului „poetului nepereche”.

Ion Caramitru

S-a născut în București, într-o familie de aromâni originari din Munții Pindului.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, la clasa profesoarei Beate Fredanov, în 1964.

Ion Caramitru a fost un actor strălucit încă de la începutul carierei. A fost protagonist într-o serie de producții teatrale ale unor regizori precum: Liviu Ciulei, Moni Ghelerter, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Sanda Manu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu și Sică Alexandrescu (jucând în piese precum Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Moartea lui Danton de Georg Büchner, Orestia de Eschil, Antigona de Sofocle, Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, Mincinosul de Carlo Goldoni și în multe piese ale lui Shakespeare). Ca regizor, Caramitru a pus în scenă lucrări de Frederick Loewe (My Fair Lady), Marin Sorescu (A treia țeapă), Benjamin Britten (Micul coșar), Aleksei Nikolaevici Arbuzov (Minciuna) și Shakespeare (Neguțătorul din Veneția); adaptările sale la La Tragédie de Carmen a lui Bizet în viziunea lui Peter Brook și Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski au fost găzduite de Grand Opera House din Belfast.

Caramitru a jucat în peste 40 de filme de lung metraj, făcându-și debutul cu un rol secundar în Pădurea spânzuraților, în regia lui Liviu Ciulei (1964). Printre cele mai cunoscute roluri ale sale sunt Gheorghidiu în Între oglinzi paralele (1978), Ștefan Luchian în Luchian (1981) și Socrate în seria Liceenii (1985-1987). Talentul său, remarcat de producătorii din străinătate, l-a recomandat pentru roluri în filme precum Kafka (1991), regia Steven Soderbergh, alături de Jeremy Irons și Theresa Russell, Mission: Impossible (1996), regia Brian de Palma, Amen (2002), regia Costa Gavras. Pentru rolul din Luchian, regizat de Nicolae Mărgineanu, i-a fost decernat Premiul Special al Juriului în cadrul Festivalului Național al Filmului din 1984.

Ion Caramitru a mai primit de-a lungul vieții, Premiul revistei Cinema pentru interpretare (1976), Premiul Asociației Cineaștilor (1980), Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul Internațional de Teatru Actor al Europei, Prespa, Macedonia (2016).

Pentru munca sa în stabilirea legăturilor culturale britanico-române, Caramitru a fost numit Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic. În 1997, ministerul culturii franceze i-a acordat titlul de Cavaler al Ordinului Literelor și Artelor. Iar în anul 2017 a primit Ordinul Soarelui Răsare, în cadrul unei recepții organizate de Ambasada Japoniei cu prilejul Zilei Naționale.

A fost președinte al UNITER din anul 1990, director general al Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din Bucureşti între 1990 şi 1993, ministru al Culturii între anii 1996 – 2000, preşedinte al Academiei Europene a Balcanilor din 2017, iar începând cu anul 2005, a fost directorul general al Teatrului Național din București.