Aplauze pentru poet • Nichita Stănescu

Poezii: „Poezia”, „Cântec (Ce bine că eşti)”, „De dragoste”, „Evangheliile toamnei”, „Poveste sentimentală”, „Emoție de toamnă”, „Leoaică tânără iubirea”, „Frunză verde de albastru”, „Ploaie în luna lui marte”
Recită actorii Irina Movilă, Marius Bodochi
Filmări realizate în primăvara anului 2023, la ArCuB (Centrul pentru proiecte culturale al Primăriei municipiului Bucureşti) și la Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română”
square-250 F3

Nichita Stănescu

n. 31 martie 1933, Ploiești – d. 13 decembrie 1983, București

poet, eseist român

Receptarea critică a lui Nichita Stănescu a stat mereu între două extreme. Reacțiile față de opera stănesciană au fost la fel de puternice și au creat aceeași prăpastie între opiniile critice pe care am văzut-o și în cazul operei lui Mihai Eminescu.

Condus de către intuiția sa formidabilă, poetul ajunge la o idee nouă în literatura noastră, aceea de poezie a poeziei. Nichita Stănescu reușește să definitivizeze, să rafineze libertatea lexicală și forma fluidă a limbajului. Primele sale poezii, cele din Sensul iubirii (1960) nu reușesc să iasă din patima realismului-socialist a epocii, deși par să prefigureze puritatea limbajului de mai târziu. Aceeași tematică se conturează și în O viziune a sentimentelor (1964), dar apar aici și poemele pe care le putem considera tipice pentru opera lui Nichita Stănescu: avem aici primele metapoeme, construite uneori cu personaje, cu imagini puternice și sugestive precum cea a sălbaticului ce sare din cuvânt în cuvânt.

În 11 elegii (1966), Nichita Stănescu ne oferă poate cea mai originală poezie din întreaga sa operă literară. În „Elegia a zecea”, poetul este în plină durere, suferind de negust și nemiros, de dureri crunte de diavol și de verb, versurile trimițând la cele de mai devreme ale lui Arghezi. Următoarele câteva volume (Oul și sfera, Necuvintele) reiau motivele anterioare. Ceea ce îi reușește lui Nichita Stănescu în volumele dinspre finele anilor ’60 și începutul anilor ’70 este împodobirea versului cu o naivitate gingașă, cu o ludicitate care reușește să unească tărâmurile copilărescului și înaltului în sens eminescian.

În dulcele stil clasic (1970) ne oferă, în „Moartea păsărilor”, o contopire între Păsările lui Alfred Hitchcock și un înger care „mereu își duce mâna la beregată”, scurs și el, ca și aerul, ca și gălbenușul, în canale. Poemul, mai puțin citat, creează totuși o puternică impresie.

Abia în 1982, odată cu Noduri și semne, poezia lui Nichita Stănescu se înnoiește cu adevărat, iar acest lucru se vede încă din căutarea nesigură, asemănătoare primilor pași ai unui copil, din primele versuri ale volumului. Chiar dacă inegal, cu unele poeme care par să fie incomplete, volumul marchează o etapă nouă (și, din nefericire, ultima) în lirica stănesciană. Deși inegal în parcursul său, Nichita Stănescu rămâne, în orice caz, un poet memorabil, poate unul dintre cei mai originali poeți ai literaturii române din perioada comunistă.