n. 9 mai 1895, Lancrăm, jud. Alba – d. 6 mai 1961, Cluj
poet, filosof, traducător român
Pentru Lucian Blaga, poezia însăși este o formă de cunoaștere. Poemele debutului său sunt mai degrabă exerciții intelectuale și mai puțin creații lirice, iar eul liric pare să aibă mai degrabă un scop concret, de judecată finală, decât să fie interesat de lirism în sine. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” (Poemele luminii, 1919) este o artă poetică intrată de mult în canoanele școlare și probabil una dintre cele mai bune poezii ale plachetei de debut, iar acest prim poem indică întocmai ideea de cunoaștere prin artă.
Primul volum al lui Blaga este, în întregul său, aparte. Chiar și cu sentențiozitatea amintită mai sus, la momentul apariției acestor poeme nu exista nimic asemănător în literatura română. Sonoritatea este unică, iar stilul volumului, mai mult poem în proză decât poezie, și predispoziția lui spre melancolie și spre meditație, oferă o experiență de lectură inedită.
Pașii profetului (1921) și În marea trecere (1924) adună printre cele mai frumoase poezii ale lui Blaga. Textele sunt autentice, uneori cu viziuni panteiste ce trimit la antichitatea greco-latină, iar retorismul din primul său volum, deși nu dispare cu totul, face un pas în spate, lăsând loc lirismului de care era atât de mare nevoie. Mitologicul Pan apare în poezia blagiană nu atât ca un personaj autentic, ci ca idee, ca expresie a unui sentiment de contopire cu natura primordială în care există măcar un strop de magie păgână.
Volumele următoare, începând cu La cumpăna apelor (1933), dar mai ales La curțile dorului (1938) și Nebănuitele trepte (1943), subliniază o tendință clasicizantă a poetului. Versurile, uneori cu sonoritate puternic-folclorică, capătă ritm și muzicalitate. Există aici o lejeritate a poeziei, care pare să se orienteze spre pământul propriu-zis, fără să se mai concentreze pe astre, lumini și minuni antice. Versul liber dispare și forma fixă îi ia locul, iar somnolența aiuritoare a primelor sale lucrări dispare la rândul ei, înlocuită fiind de o explozie fecundă de viață, de semințe, de roade ale naturii.
