Ion Minulescu – Ultima oră
Recită: Florin Piersic

Ion Minulescu

n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București

Ion Minulescu își începe activitatea literară încă din vremea liceului, publicând cu numele de I. M. Nirvan câteva poeme și fragmente de jurnal. Primul volum și fără îndoială cel mai cunoscut și cel mai reușit dintre creațiile sale, Romanțe pentru mai târziu, apare în anul 1908. În el vedem deja un poet maturizat, acaparat de influențe simboliste pe care le cultivă pe parcursul întregului volum.

Apropiat al lui D. Anghel, un alt poet simbolist de seamă al literaturii noastre, Minulescu explorează tărâmurile romanței, ale canțonetei, cu o scriitură familiară, specifică versurilor cunoscutelor romanțe interbelice. Atitudinea lirică adoptată de poet este în deplină concordanță cu publicul căruia i se adresează, de unde și popularitatea versurilor sale în prima jumătate a veacului trecut, în mod special printre cititoare.

Cunoscător al poeziei simboliste franceze, Minulescu reușește să adapteze stilul de cafenea pariziană, să îl transpună în lirica sa în așa fel încât să fie familiar cititorului contemporan, oferind un aer de belle epoque.

Spre deosebire de simbolistul G. Bacovia, care nu are parte de niciun fel de răsunet în momentul în care-și publică primele plachete, Minulescu are un succes răsunător încă de la primul volum, deși gloria sa antumă nu se compară nicidecum cu cea a lui Bacovia. Deși amândoi scriu despre aceleași teme și au aceleași rădăcini literare, cei doi poeți sunt întru totul distincți, poemele lor coexistând la capete distincte ale spectrului simbolist. Acolo unde Bacovia vede griul, culorile violente, boala, pe care le tratează într-o notă specifică de angoasă și depresie, Minulescu se apropie de aceleași teme cu o tentă ironică, jucăușă, parcă o parodie a liricii bacoviene, deși este evident că nu aceasta e intenția autorului.

Proza lui Minulescu este neglijabilă, nu mai are niciun fel de ecou în prezent, cum nu a avut nici în epocă. Câteva proze fantastice sunt demne de reținut, dar accentul operei sale pică, fără îndoială, pe versurile din volumul de debut și pe alte două plachete publicate mai târziu, care reușesc să păstreze același ton: De vorbă cu mine însumi (1913) și Spovedanii (1927).

square-250 F2

Florin Piersic

n. 1936, Cluj

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (astăzi UNATC), în anul 1957. La doi ani după absolvire, Florin Piersic a debutat pe scena Teatrului Național din București, obținând rolul titular în Discipolul diavolului. Au urmat Tragedia optimistă, Oameni și șoareci, Mașina de scris, Act venețian, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Orfeu în Infern, piese care au scos în evidență geniul, naturalețea și prospețimea actorului. Are o bogată activitate artistică în acest teatru românesc important.

Debutul cinematografic s-a produs cu filmul Ciulinii Bărăganului din 1957, interpretând rolul lui Tănase. Și-a evidențiat talentul în ceea ce privește filmele istorice în Neamul Șoimăreștilor din 1965, regizat de Mircea Drăgan și apoi a jucat în filmul care l-a făcut cunoscut, De-aș fi Harap Alb (1965), regizat de Ion Popescu-Gopo. Printre rolurile sale celebre din filme, s-au numărat haiducul Anghel Șaptecai, haiducul Grigore Pintea și Mărgelatu.

A fost distins în 1967, cu Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a„pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. În 2002, a fost decorat cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

De-a lungul timpului, Florin Piersic a primit titlul de „cetățean de onoare” al mai multor orașe precum: Bacău, Cluj-Napoca, Caracal, Sighet, Suceava, Baia Mare, Oradea, București, Galați și Iași. În 2011, Cinematograful „Republica” din Cluj-Napoca a fost redenumit, Cinematograful „Florin Piersic”.

square-250 F2