Încă de la primele volume de versuri din anii 1970, Emil Brumaru se arată a fi un poet egal, cu o imaginație constantă și o capacitate versificatorie care nu pare nici să scadă, nici să se amplifice de-a lungul primelor câteva decenii în care scrie și publică versuri.
Abia odată cu volumul Infernala comedie (2005) privirea lui Brumaru se concentrează în alte direcții: corpul feminin, deliciile dragostei fizice, fără însă a cădea vreodată în pornografie, ci menținându-se într-o zonă pe care o putem asemăna cu o pudoare aproape virginală, deși extrem de pasională.
Primele poezii publicate sunt mai degrabă apropiate de lirica unor poeți precum Ion Pillat sau Fundoianu. Brumaru este interesat de atmosfera provincială, de piețe pline de fructe și legume, toate gustate prin versuri originale, limpezi și curgătoare.
Chiar dacă nu poate fi considerat unul dintre poeții canonici ai literaturii române, Brumaru este fără îndoială unul dintre cei mai constanți scriitori pe care i-a dat literatura noastră. Este un manierist concentrat atent asupra unui registru tematic propriu, puțin abordat de alți scriitori români. Deși nu foarte variat de-a lungul carierei sale poetice, lirismul poetului este sugestiv din punct de vedere muzical și plastic, plin de decorațiuni stilistice, dar și de discreție și măreție în același timp.
Limbajul lui Brumaru reprezintă una dintre cele mai inedite modalități de exprimare lirică din literatura română și oferă o savoare cu totul unică pentru versul autohton.